ÎNTÂIA DEZILUZIE

Little Boy With Big Hat
Thank you, jwinfred

Miţu şi-a pus mânuşile de piele ale Tătuţului şi parcurge grădina cu mâinile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi-a pus şi o păreche de ghete de ale lui şi, în sfârşit, şi o pălărie, cu marginile până la umeri. Ea vrea să sperie lumea – nici mai mult, nici mai puţin.
“Unde se duce momâia fără cap, cu labele de pelican?”, întreabă vrăbioii, care sar din pământ ca nişte bulgări cenuşii în sus.
“Cine-i cocoşatul care trece?”, se uită gâştele.
Pisoiul crede că s-a îmbrăcat curcanul, şi câinii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumătate şi cu o ureche moale, dată pe ceafă.
Pentru că înscenarea să izbutească, Tătuţu a luat-o la fugă, Măicuţa după el, şi toţi din casă s-au ascuns, tremurând de groază. Numai Baruţu ştie. El afirmă că personajul care bâjbâie prin curte, crăcănat de ghete şi orbit de pălărie, îi este cunoscut.
-Eu ştiu că este Miciu, da’ nu vreau să spui, repetă Baruţu.
Dar cine-l crede?
Miţu şi-a mai adios la costum un baston gros, pe care, ca să-l poată duce drept, ca o cârje, trebuie să-l ţie mai de scurt.
-Du-te încet şi dă-i pălălia jos, zice Baruţu, care ar vroi să se apropie.
Cu toată certitudinea lui, el începe să se sfiiască de noul animal cu mânuşi.
-Nu poci, Baruţule. Muşcă.
-Nu muccă, răspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţă.
-Muşcă, dă cu bastonul, dă cu ghetele şi trage palme cu mânuşile mari.
-Daaa? Se miră Baruţu.
Convingerea lui e cu totul zdruncinată. El a văzut pe Miţu încălţându-se, puind pălăria, luând băţul. Ştia că e Miţu, dar parcă nu mai ştie. S-o fi strecurat Miţu pe undeva, din ghete şi din pălărie, şi acum umblă singure ghetele, mânuşile, pălăria şi bastonul.
-Vreau să te pup, Tătuţule! Zice Baruţu, emoţionat.
El caută adăpostul cel mai apropiat, pe când Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele dansează sau păşesc foarte măsurat, ca şi cum ar urmări un şarpe care trece în pământ. Bastonul dezechilibrează unoeri personajul, opintit şi revenind în văzduh. Iată, Miţu s-a luat după scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucată, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi-a înstrăinat complet figura primitivă a caricaturii şi, văzând porcii rupând-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alătură de tot.
-Mă doare picioalele, Tătuţule…
Baruţu vrea să fie luat în braţe. Pus pe umăr, la o distanţă bună de piticul cu pălăria pe ochi, el scoate un suspin de uşurare.
Dar a venit timul să-l liniştim.
-Bravo, Miţu! Aplaudă lumea, sosind din toate colţurile.
Miţu scoate pălăria şi salută până la pământ.
-Ai văzut că era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu.
-Da? Se miră el încă o dată şi cu totul confuz faţă de sineş.
Succesul l-a muşcat însă de inimă şi vrea şi el să facă pe momâia ca să guste di cabotinaj. Căutăm să-i explicăm că, într-o împrejurare dată arta permite o singură maimuţă şi că imitaţia imitaţiei, imitaţia maimuţei e de două ori un plagiat, care, în loc de felicitări, implică huiduială. Baruţu nu vrea să ştie nimic şi, fiind tot al nostru, îl lăsăm să încalţe ghetele, cu stângăcie, să puie pălăria, fără meşteşug, şi mânuşile. Îi este necaz că a intrat în rândul imitatorilor reproducători, dar se supune, ca să nu scape crâmpeiul de glorie care îl flămânzeşte. Fără entuziasm, el întinde băţul, ridică palma, işi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apă al găinilor, sărindu-i pălăria şi pierzându-şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uită la noi şi, văzându-ne că nu râdem, Baruţu îşi dă drumul şi plânge descurajat.
Ridicându-l din zeamă şi găinaţ, Baruţu are şi un argument.
-Te-ai murdărit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune Tătuţu.
-Pentru că sunt mic, Tătuţule, răspunde Baruţu, consolat…

Tudor Arghezi

Doi soricei nazdravani

Video in format mare AICI.

SFÂRLEAZĂ

Îl cauţi pe Zoki Poki în sufragerie, nu e!

Îl cauţi în dormitor, nu e!

Îl cauţi în bucătărie şi-n cămară, tot nu e.

Îl cauţi pe Zoki Poki în jurul casei, pe balcon, pe scări, ba chiar la etajul de jos unde locuieşte prietena lui Lidia, dar el nu-i şi nu-i!

Oare ce s-o fi întâmplat cu copilu’ acesta? Toţi îl strigă pe Zoki Poki, dar Zoki Poki parcă a intrat în pământ! Ah, ce copil! Ce copil!

Dar nimeni nu ştie cum stau lucrurile.

Pentru că, în timp ce-l cauţi în bucătărie, Zoki Poki e în dormitor.

Când îl cauţi în dormitor, el e în cămară.

Îl cauţi în cămară, el e pe balcon.

Vii pe balcon, el e la Lidia.

Când îl cauţi la Lidia, el a ajuns în faţa blocului.

Iar când îl cauţi acolo, el e iarăşi sus.

Că e strigat mereu şi el nu răspunde, asta, se-nţelege, o face numai pentru că nu vrea să asculte!

Fără îndoială că-i aşa!

Ce e vinovat el că nimănui nu-i dă prin minte că Zoki Poki nu e un copil obişnuit, ci o adevărată sfârlează!

A fost odata un baietel pe un gard

click aici pentru vizualizare pe tot ecranul

POVESTEA CU ZÂNA ÎNCHIPUIRII

Bătrânelul se opri şi duduia Lizuca privi în juru-i. Jivinele şi paserile s-au întors cu ochii lucind cătră Domniţă şi înţelese că toate aşteptau şi de la dânsa o poveste. Şi se bucură nespus. Observă apoi că bursucul se aşezase cu botul pe labe, cuminte şi blând, sclipind din când în când din ochii lui de jaratic. Patrocle scosese şi el capul din scorbură şi se uita la toate, însă, fiind căţel năzdrăvan, nu se mira de nimic.

-Ştiu şi eu o poveste, cântă Domniţa cea mititică şi bălaie, da-i tare veche, de pe când dumbrava Buciumenilor ţinea una cu alte multe dumbrăvi, până la munţii cei mari. Pe-atunci satele erau puţine şi cetăţile unde şi unde câte una. Şi prin codri umblau zimbri şi pe ape paseri mari, care acuma s-au dus la mările de gheaţă. Şi-n sate sălăşluiau oameni buni care credeau în împărăţia noastră a minunilor. Iar în cetăţi trăiau, ca şi acuma, învăţaţi mari, care nu credeau.

Şi aşa în această dumbravă frumoasă şi veche, s-a zvonit cum că s-ar fi aflând o zână cum n-a mai fost, subţire şi albă, cu ochii albaştri, cu părul de aur până în pământ ; şi frumuseţea ei astfel era încât veneau şi urşii cei bătrâni din munte, şi mistreţii, ca să-ngenuncheze înaintea ei. Şi când ieşea în întunericul poienilor, se făcea în juru-i soare şi izvoarele susurau mai dulce.

Şi la şezători în sate, băieţii şi fetele vorbeau despre dânsa ca despre minunea minunilor. Aflaseră ei veste de la codri, de la vânt şi de la ape; că de văzut încă n-o văzuseră.

S-a dus faima acelei zâne cu părul de aur peste nouă mări şi nouă ţări. S-a auzit şi prin cetăţi despre dânsa. Şi s-au găsit feciori de crai care au luat armele şi au încălecat, şi au venit cu oşteni, să cuprindă pădurile şi să găsească pe zână. La venirea lor s-au împrăştiat căprioarele, s-au ridicat la cer paserile; dar zadarnic au căutat şi au răscolit sihlele, căci n-au găsit nici pe zână, nici palatul.

Dar vorbele şi poveştile tot umblau prin lume. Şi s-a găsit un Făt-Frumos dintr-o cetate de departe, care, auzind despre zână şi despre frumuseţea ei, s-a ridicat şi el şi a venit cu toţi ai lui.

Iar el credea în zâna aceea. Şi cum a intrat singur în poieni, la vreme de sară, şi a prins a cânta dulce dintr-un fluieraş de os, zâna i s-a înfăţişat îndată lângă izvoare, i-a zâmbit şi i-a vorbit astfel:

-Făt-Frumos, tu ai crezut în mine şi m-ai avut în sufletul tău, de aceea, când m-ai chemat, eu am venit. Şi de acum dragostea mea are să-ţi încălzească viaţa, şi năcazurile tale vor avea răscumpărare, şi îţi voi aduce florile mângâierii în ceasul morţii.

Făţ-Frumos o asculta fermecat. Glasul ei era pătrunzător şi suna ca o strună de aur. Când a făcut un pas spre dânsa, ea a ridicat degetul şi l-a oprit:

-Să vii şi mâine-sară, i-a zis ea zâmbindu-i.

Şi el a venit şi în alte dăţi, când amurgul umple poienile de taină. Şi era fericit

cum n-a fost nimeni altul pe pământ.

Iar curtenii lui şi vracii, călcându-i pe urme şi voind să cunoască şi ei pe zâna cu părul de aur, nu vedeau la izvor decât pe Făt-Frumos singur. Şi ei nu credeau în împărăţia minunilor şi au început a vorbi că nu este nici o zână în dumbravă. Şi i-a auzit Făt-Frumos şi s-a mirat de cuvintele lor.

-Făt-Frumos, i-a vorbit atunci, cu îndrăzneală, un vraci cărturar. Voim să cunoaştem şi noi adevărul. Cere-i zânei inelul, şi adă-ni-l dovadă despre fiinţa ei.

Şi sara, la izvor, Făăt-Frumos i-a cerut zânei inelul.

-Acesta-i lucru pământesc, i-a răspuns ea zâmbind, eu nu port podoabe deşarte, dragostea mea preţuieşte mai mult decât nimicurile muritorilor.

Aducând Făt-Frumos acest răspuns, vracii i-au dat un foarfece şi l-au sfătuit să taie în ascuns o şuviţă din părul de aur.

Şi-n altă sară găsind vreme potrivită, Făt-Frumos a tăiat o şuviţă de aur şi a ascuns-o în sân. Apoi, după ce s-a întors şi s-au strâns învăţaţii, când a vrut ca să scoată dovada, n-a mai aflat nimic lângă inimă.

Adunându-se mare sobor de învăţaţi şi vraci împrejurul lui Făt-Frumos, au deschis cărţi, au întins pergamente, au ţinut cuvântări lungi şi au dovedit deplin că-n dumbrava noastră nu este nici o zână şi totul nu-i decât o bolnavă închipuire.

Atunci Făt-Frumos, crezându-i, a încălecat şi s-a întors cu mare alai la împărăţia lui. Dar era înnegurat şi cu inima mâhnită, şi multă vreme după aceea stătea şi se gândea ca la ceva pe veci pierdut ; dar icoana cea minunată de altădată nu-i mai lumina negura ceasurilor. Şi a murit cu sufletul uscat şi bătrân ca al tuturor oamenilor. Şi în clipa morţii nu i-a adus nimeni floarea mângâierii.

Ci oamenii cei săraci şi proşti, care au rămas în ţinuturile noastre, au urmat să creadă în zâna cu părul de aur. Din când în când o vedeau în amurg, lângă izvoare.

Dumbrava minunata, Mihail Sadoveanu

ÎN BAIE

Când Zoki Poki e-n baie, noutatea asta trebuie s-o ştie tot blocul!

Şi bineînţeles că ştie, altfel n-ar avea nici un haz!

Când Zoki Poki e-n baie, toate coridoarele răsună:

-Frrr, pleosc, frr, pleosc! De parcă s-ar bălăci o balenă în ocean.

Apoi încep ţipetele:

-Nu vreau, nu vreaaau! Ca şi cum l-ar pune cineva să sară de la etajul şapte!

Mare minunăţie se petrece acolo!

Închipuiţi-vă: el stă ca un prinţ, în cada albă şi plină cu clăbuc de săpun ca în mijlocul unei „mări de îngheţată” şi scoate nişte sunete de ţi-e mai mare dragul…

Numai că nu îndrăzneşte să guste din „îngheţata” asta!

Şi, de ce, mă rog, să nu îndrăznească?

Păi să îndrăznească să guste, dacă-i dă mâna!

Aoleu, aoleu!

Uite vezi, asta nu-mi place la voi, nu-l lăsaţi în pace, iar el suferă sărmanul. Sunteţi nişte răi!

De aceea o să vă arate el vouă!

Să se ştie o dată pentru totdeauna: când Zoki Poki face baie…adică atunci când trebuie să facă baie, trebuie să facă baie tot ce este în jurul lui. Şi gata.

Ordinul e ordin. Trebuie respectat. Fiindcă altfel…Ehe!

Când Zoki Poki face baie, trebuie să se scalde şi peretele cel alb din jurul căzii…

Şi podeaua…

Şi ursuleţul lui de catifea, care acum aduce mai mult a căţel!...

Şi motanul Figaro!...

Şi buretele…

Şi săpunul…

Şi…Şi…Şi mai cine?

Şi bunica, se-nţelege. Din creştet până-n tălpi o să fie toată numai apă, de parc-ar fi mers ceasuri întregi prin ploaie!

Dar ce credeţi voi!

Ordinul e ordin. Şi…gata!

Să fiţi mulţumiţi că aţi scăpat voi!

ZOKI POKI

HOŢUL

În cutia cu pălării vechi, sta un urs, de catifea. Dacă nu era galben ca floarea-soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea asta micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul din şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i puie şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând, dintr-altă cutie, doi ochi de porumbiel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate.

Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi, şi ajunsese atât de stricător, încât am fost nevoit să-l pui deoparte, în singurătate, şi el s-a trezit în cutia de pălării, numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenită de la o cucoană bunică, croitoreasa nu se gândise că, fără să vrea, îi dă, prin potrivirea mădularelor, nişte năravuri pe care, nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseseră în timpul lor. Tatăl urşilor, care umblă nevăzut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui, săpându-le peşteri, răsturnând iarna câte un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănându-i şi tăindu-le unghiile cu un ferăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la urşii de pâslă, pentru copii, şi le dă câte un crâmpei de nărav.

Ursul nostru se nărăvise să fure, şi nu fura altceva decât bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe şi rahat. Când Tătuţu aducea o cutie de lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-l vadă nimeni.

-Cine a mâncat ciocolata?

-U’su, răspundea băiatul, ridicând din umeri. Nu mai e.

-Dar cutia cu bomboane englezeşti?

-U’su, răspundeau fata şi băiatul.

Îl văzuseră amândoi. L-au prins de câte ori cu cutiile în braţe, fugind subt canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. Doi ani de zile ursul a mâncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul, lua câte puţin, ca să nu se cunoască, scotea câte un pumn de bomboane, câteva bucăţi, şi le mânca pe toate cu încetul.

Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod, ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulceţurile copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întâlnit niciodată pe scară, se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească. Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai bine venită cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, cofeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile, care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.

Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească, şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată, pentru că mingile nu au degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul. Totuşi, într-o zi, Tătuţu o să se puie la pândă, chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tătuţul.

din Cartea cu jucarii de Tudor Arghezi