Mâţele, de când se ştiu, cred că ghemul este viu, că în mijlocul de ghem este şoarecele crem, că-mprejuru-i învârtită e o coadă nesfârşită.
Motănelul Amedeu, scărmănând un ghem din greu, a umplut casa de fire şi-a scos stăpânii din fire învârtindu-l titirez până a ajuns la miez. Şi acolo, la mijloc, o hârtie ghemotoc: era, ruptă fără milă, chiar din cartea noastră-o filă! O întinse aşadar şi citi ca-n calendar:
„Mâţele, de când se ştiu, cred că ghemul este viu. că în mijlocul de ghem este şoarecele crem, că-mprejuru-i învârtită e o coadă nesfârşită”… Grete Tartler, Întâmplări în dicţionar
A fost odată, într-o biată colibă, la margine de sat, o bătrână cu fiul ei, Musai. Atâta sprijin avea şi ea, pe Musai, care trudea de la soare-răsare până la soare-apune, pe ogorul său. Toată ziulica bălăcea prin noroi, punând orez în pământul acoperit cu apă multă, aşa cum îi trebuie orezului să încolţească.
Şi cum lucra el aşa în lanul mlăştinos, deodată căzu din văzduh un cocor în apropierea sa.
Musai era deprins cu cocorii, fiindcă în împărăţia Mikadoului, asemenea păsări înalte în picioare se plimbă nestingherite în brazdele arate. Cine ar cuteza să facă rău acestei fiinţe cu pene albe, pe care toţo o numesc „Preacinstitul domn cocor”?
De aceea, acestei păsări îi place tovărăşia omului. Şi păşeşte cu atâta delicateţe şi graţie prin apă, încât se şi zice de o gingaşe fetiţă, blândă în purtare, că este asemenea „păsării ce se ridică din apă fără să o tulbure”.
Când zări pasărea căzută, Musai grăbi cât putu de repede prin glodul ţarinei. Zvârli cazmaua jos şi privind în iarbă, văzu o săgeată înfiptă în spinarea cocorului; picuri roşii de sânge pătau penele albe ca zăpada.
Cocorul nu se sperie deloc de el. dimpotrivă, plecă gâtul în jos, ca şi când s-ar fi supus de mai înainte la orice avea de gând să facă tânărul ţăran.
Binişor şi cu grijă, Musai scoase săgeata şi ajută păsării să se ridice, dând în lături buruienile ca să aibă loc să-şi desfăşoare aripile. De câteva ori se zbătu cocorul, încercând să zboare; apoi întinse bine aripile şi pornu fâlfâind de la pământ, rotindu-se în jurul făcătorului său de bine, ca pentru a-i mulţumi; după care o luă drept spre munte, fără să se mai întoarcă.
Musai privi pasărea cum se face tot mai kică, până dispăru în azurul cerului; pe urmă se întoarse la muncă, gândindu-se la vremea când se vor coace spicele de orez. Mai rebuia să trudească multe zile până să culeagă rodul muncii, hrana sa şi a bătrânei, că alta n-avea.
Singura sa mulţumire era seara când, obosit de ceasuri lungi de muncă în lanul cufundat în noroi, putea să facă acasă o baie fierbinte. De asta avea întotdeauna grijă mamă-sa, şi de baie şi de chimonoul proaspăt călcat, cu care-l primenea. După cină, Musai petrecea seara cu vecinii.
Şi aşa la fel, fiecare zi se adăuga celeilalte, una după alta, până în apropierea toamnei.
Într-o seară, când se întorcea acasă până a nu scăpăta soarele de tot – ce să vadă? Lângă mamă-sa sta o fată foarte frumoasă care îi ură bun sosit, cu o graţie de domniţă.
Bietul băiat era ca vai de el, după o zi grea de muncă, desculţ, plin de noroi, cu legătura la cap în loc de pălărie, cum obişnuiesc japonezii la treabă. De aceea nici nu se gândi să-i răspundă, ci, scoţându-şi legătura de pe frunte şi răsuflând adânc, se înclină în faţa mamă-si şi o întrebă:
-cine este preacinstita domnişoară şi cum de a ajuns în amărâta noastră colibă?
-uite, răspunse mamă-sa, acum te-ai făcut bărbat în toată firea, dar nu ai şi tu o nevastă. Toată lumea ştie că eşti un băiat harnic, cuviincios, cuminte şi ascultător mamei tale. Aşa că nobila domnişoară ţi-ar fi cu dragă inimă soţie. Eu, fără învoirea ta, nu-i pot da un răspuns. Tu ce zici?
Tânărul ţăran gândi adânc:
-gingaşă făptură şi poate de nobilă viţă. Dar dacă m-aş învoi, cum o să poată ea să îndure sărăcia cu care suntem noi deprinşi? O să fie ea răbdătoare când o să suferim de foame? Sau va zăbovi aici numai o clipă şi va pleca apoi, lăsând durere şi întristare în urmă-i?
de aceeanu dete nici un răspuns.
Dar cum zilele fugeau şi el vedea cât de bună e fata cu mama sa, totdeauna cu bunăvoinţă şi răbdare şi uitându-se pe sine, temerile i se spulberară ca norii în vânt. Şi aşa, se căsătoriră, tânărul şi cu gingaşa fată.
Toamna târziu, însă, la vremea cândd spicele ar fi trebuit să fie pline de bob, nu putură scoate numic din paiele seci. Atâta trudă irosită în zadar. Şi biruri grele de plătit, şi-n casă, merinde de fel, şi foametea pândindu-i rânjind. Către iarnă se găsiră cu toţii în cea mai grozavă lipsă.
Atunci soţia îşi arătă puterea sufletului ei, îmbărbătându-şi tovarăşul:
-Nu fi îngrijat. Eu ştiu să ţes pânză, cum nu s-a mai văzut pe aici. Trebuie numai să-mi faci o cămăruţă doar pentru mine, căci, pentru ca să o pot ţese, e nevoie să fiu singură şi în tăcere netulburată.
Bătrâna se învoi, dar pe Musai îl trăgea inima doar pe jumătate. Totuşi se puse cu sârg la lucru. Cu stâlpi, stinghioare, stuh şi rogojini pe jos, cu pereţi drepţi, îtăriţi cu lut, şi cu ferestre din hârtie, zăbrelite, aşa cum se fac în Japonia, el dură cămăruţa.
Acolo, singurică, zi de zi, departe de toţi, blânda nevastă migălea nevăzută.
Mama şi soţul aşteptară cu răbdare, până când, după o săptămână, femeia fu iarăşi printre ei. În mâini purta o trâmbă de albă pânză strălucitoare, tot atât de netedă şi curată ca zăpada abia căzută. Ici-acolo, câte o vargă purpurie în ţesătură, făcea să pară şi mai albă, neatinsa albeaţă a pânzei, pe care se îmbinau roşul ca sângele şi albul ca zăpada.
-Cum o să-i zicem? Întrebă soţul înmărmurit.
-Nu are nume, nici asemănare pe lume nu are, zise minunata ţesătoare.
-Dar trebuie să aibă un nume. Mă gândesc să o duc Marelui stăpân Daimyo; şi el n-o s-o primească, dacă nu ştie ce nume are.
-Atunci, zise nevasta, o să-i zicem „Haina albă a cocorului”.
Musai o duse în grabă stăpânului la castel,care, când o văzu atât de minunată, o trimise în dar împărătesei la Kyoto. Acolo, la palat, cu toţii rămaseră încremeniţi, iar împărăteasa poruncio ca ţăranul să fie biine răsplătit.
Purtând o mie de arginţi în sacul său, tânărul ţăran zorea către casă pentru a vărsa banii lucitori la picioarele mamei sale, mulţumind nevestei care-i adusese avuţie. Făcură praznic, şi săptămâni îndelungate ei trăiră în tihnă din banii agonisiţi pe pânza măiastră.
Într-un târziu însă, se văzură din nou în pragul nevoii. Atunci Musai îşi întrebă nevasta dacă nu s-ar învoi să mai ţeasă o dată o minunată „Haină albă a cocorului”. Ea primi bucuroasă, vestindu-i iarăşi că trebuie să o lase singură şi să nu caute s-o vadă, până nu va ieşi ea din cămăruţa cu pânza.
Însă, blestemata curiozitate îl rodea pe Musai. Ca un hoţ, el se furişă la fereastra zăbrelită şi punând limba pe un ochi de hârtie îl umezi ca să nu facă zgomot şi băgă degetul făcând o gaură, de care îşi lipi ochiul, să se uite înăuntru.
Dar, ce minune îi fu dat să vadă? La războiul de ţesut nu era nici o femeie, ci numai un cocor alb, cocorul pe care-l văzuse el în lanul de orez şi din a cărui spinare scosese săgeata vânătorului.
Aplecată pe vârtelniţa de tors, pasărea îşi smulgea puful mărunt de pe pieptul ei, îl răsucea şi-l depăna făcând din el firul cel mai subţire ce a fost văzut vreodată de oameni.
Din când în când, storcea din inima ei picuri roşii de sânge, cu care vopsea vărgile, şi aşa mergea ţesutul veşmântului, care era mai pe sfârşite.
Musai, încremenit, privi fără să se mişte, când, deodată, chemându-l mamă-sa, el strigă făăr voie, răspunzându-i
-Da, viu numaidecât!
Atunci ccorul tresări speriat şi văzu gaura din ferestra de hârtie. Zvârlind jos pânza năvădită,scaose un strigăt ascuţit şi porni mânios către uşă, luându-şi zborul afară, spr cer.
Ca o pată albă pe colinele albastre, se mai văzu o clipă şi aploi pieri în văzduh.
Mult timp Musai rămase4 cu privirea pe cer, aşteptând în zadar înroarcerea păsării.
De-acu’, fiul şi mama din nou se văzură faţă-n faţă cu sărăcia şi singurătatea, iar flăcăul se apucă iarăşi să se bălăcească, desculţ, în lanul de orez.
Şi în fiecare primăvară, pe vremea când găsise pasărea căzută în ogorul său.Musai privea stăruitor cerul, doar-doar s-o ivi cumva cocorul său drag.
A fost odată ca niciodată un tânăr sărac lipit pământului. Nimic alt nu avea decât o prăpădită de găină. Într-o zi se aşeză el strâmb ca să judece drept şi după ce chibzui o bucată de vreme, îi spuse maică-si:
-Mamă, noi nu mai avem nici după ce bea apă.
Maică-sa, ca să-l liniştească, îi spuse:
-Nu te necăji. Avem o găină.
-Aici e aici, mamă. Nu prea înţeleg cum o să trăim toată viaţa dintr-o găină.
-Dacă nu ştii tu, care eşti copilul maichii înţelept, atunci cine o să ştie?
Maică-sa fierse găina la îndemnul lui, cu cap cu tot. Iar el, când fu gata, o luă în traistă şi se înfăţişă regelui.
-Ce ai adus acolo? Îl întrebă regele.
-Să trăieşti, Măria Ta! Ţi-am adus un dar!
Cum regele nu era singur, ci avea de-a dreapta şi de-a stânga câte un sfetnic, îi spuse tânărului:
-Nu pot lua singur darul. Împarte-l.
Băiatul luă capul găinii şi-l dădu regelui. Tăie şi cele două aripi şi le dădu celor doi sfetnici. Cât despre trup, îl luă şi-l băgă la loc în traistă.
Regele se răsti la el:
-Ce faci, omule? Mi-aduci un dar şi ţi-l iei singur înapoi? Au nun ţi-am spus să-l împarţi?
-De împărţit l-am împărţit, Înălţimea Ta.
-Ce fel de împărţeală e asta? Ai luat aproape tot tu.
-Luminăţia Ta, regele fiind capul poporului, ţi-am dat capul găinii, sfetnicii nu-s
aripile tale? Le-am dat aripile. Norodul e trupul ţării. Eu sunt din popor. Am luat trupul, să-l mănânc cu maica mea, preaslăvindu-te.
Auzind o atât de înţeleaptă judecată, regele îi dădu şi un pumn de aur pe deasupra.
Pe drumul de întoarcere, tânărul se tot veselea, jucându-se cu banii de aur. Şi-l văzu unul dintre boierii de seamă.
-Ziua bună, omule.
-Bună să-ţi fie inima, boierule.
-De unde ai atâta bănet?
-Ei, de unde?! Am fiert o găină şi am dăruit-o regelui.
Boierul se depărtă îngândurat. Dacă pentru o găină a luat atâta aur, socotea el, eu voi dărui regelui o gâscă şi voi căpăta cu atât mai mult.
Zis şi făcut.
Numai că odată ajuns în faţa regelui, când acesta, având sfetnicii de-o parte şi de alta, îi ceru să împartă pasărea, boierul se căină că nu ştie.
Regele trimise o slugă să-l caute pe tânărul din ziua dinainte, că tare mult îi plăcuse cu câtă dreptate împărţise găina.
Şi el veni.
-Acest om a adus un dar. Dar nu-l ştie împărţi. Împarte-l tu, spuse regele.
Întocmai ca înainte, tânărul dădu regelui capul gâştii, sfetnicilor aripile, iar trupul îl îndesă în traista lui.
-Ce faci? Întrebă regele.
Băiatul spuse din nou acelaşi lucru;
-Dar nu ai oprit nici o parte pentru boier…
-Boierului daţi-i patruzeci de lovituri de bici. Aceasta este partea lui.
La uimirea de pe chipul tuturora, tânărul grăi mai departe:
-Eu sunt sărac şi am adus din puţinul meu un dar regelui pentru a fi răsplătit. Dar omul acesta este putred de bogat; ce i-a lipsit pentru a avea trebuinţă de răsplata regelui? Şi ce trebuinţă are regele de gâsca lui?
Isteţimea lui plăcu regelui şi pentru ea mai primi un pumn de aur.
Iar boierul, aşa cum se cuvenea, îşi luă şi el partea, adică cele patruzeci de lovituri de bici.
Poveste armenească.
(Imagine:VARDGES SURENIANTS FirdusI citeşte poemul „Numele Şahului” şahului Mahmud Khaznefi)
Bătrânelul se opri şi duduia Lizuca privi în juru-i. Jivinele şi paserile s-au întors cu ochii lucind cătră Domniţă şi înţelese că toate aşteptau şi de la dânsa o poveste. Şi se bucură nespus. Observă apoi că bursucul se aşezase cu botul pe labe, cuminte şi blând, sclipind din când în când din ochii lui de jaratic. Patrocle scosese şi el capul din scorbură şi se uita la toate, însă, fiind căţel năzdrăvan, nu se mira de nimic.
-Ştiu şi eu o poveste, cântă Domniţa cea mititică şi bălaie, da-i tare veche, de pe când dumbrava Buciumenilor ţinea una cu alte multe dumbrăvi, până la munţii cei mari. Pe-atunci satele erau puţine şi cetăţile unde şi unde câte una. Şi prin codri umblau zimbri şi pe ape paseri mari, care acuma s-au dus la mările de gheaţă. Şi-n sate sălăşluiau oameni buni care credeau în împărăţia noastră a minunilor. Iar în cetăţi trăiau, ca şi acuma, învăţaţi mari, care nu credeau.
Şi aşa în această dumbravă frumoasă şi veche, s-a zvonit cum că s-ar fi aflând o zână cum n-a mai fost, subţire şi albă, cu ochii albaştri, cu părul de aur până în pământ ; şi frumuseţea ei astfel era încât veneau şi urşii cei bătrâni din munte, şi mistreţii, ca să-ngenuncheze înaintea ei. Şi când ieşea în întunericul poienilor, se făcea în juru-i soare şi izvoarele susurau mai dulce.
Şi la şezători în sate, băieţii şi fetele vorbeau despre dânsa ca despre minunea minunilor. Aflaseră ei veste de la codri, de la vânt şi de la ape; că de văzut încă n-o văzuseră.
S-a dus faima acelei zâne cu părul de aur peste nouă mări şi nouă ţări. S-a auzit şi prin cetăţi despre dânsa. Şi s-au găsit feciori de crai care au luat armele şi au încălecat, şi au venit cu oşteni, să cuprindă pădurile şi să găsească pe zână. La venirea lor s-au împrăştiat căprioarele, s-au ridicat la cer paserile; dar zadarnic au căutat şi au răscolit sihlele, căci n-au găsit nici pe zână, nici palatul.
Dar vorbele şi poveştile tot umblau prin lume. Şi s-a găsit un Făt-Frumos dintr-o cetate de departe, care, auzind despre zână şi despre frumuseţea ei, s-a ridicat şi el şi a venit cu toţi ai lui.
Iar el credea în zâna aceea. Şi cum a intrat singur în poieni, la vreme de sară, şi a prins a cânta dulce dintr-un fluieraş de os, zâna i s-a înfăţişat îndată lângă izvoare, i-a zâmbit şi i-a vorbit astfel:
-Făt-Frumos, tu ai crezut în mine şi m-ai avut în sufletul tău, de aceea, când m-ai chemat, eu am venit. Şi de acum dragostea mea are să-ţi încălzească viaţa, şi năcazurile tale vor avea răscumpărare, şi îţi voi aduce florile mângâierii în ceasul morţii.
Făţ-Frumos o asculta fermecat. Glasul ei era pătrunzător şi suna ca o strună de aur. Când a făcut un pas spre dânsa, ea a ridicat degetul şi l-a oprit:
-Să vii şi mâine-sară, i-a zis ea zâmbindu-i.
Şi el a venit şi în alte dăţi, când amurgul umple poienile de taină. Şi era fericit
cum n-a fost nimeni altul pe pământ.
Iar curtenii lui şi vracii, călcându-i pe urme şi voind să cunoască şi ei pe zâna cu părul de aur, nu vedeau la izvor decât pe Făt-Frumos singur. Şi ei nu credeau în împărăţia minunilor şi au început a vorbi că nu este nici o zână în dumbravă. Şi i-a auzit Făt-Frumos şi s-a mirat de cuvintele lor.
-Făt-Frumos, i-a vorbit atunci, cu îndrăzneală, un vraci cărturar. Voim să cunoaştem şi noi adevărul. Cere-i zânei inelul, şi adă-ni-l dovadă despre fiinţa ei.
Şi sara, la izvor, Făăt-Frumos i-a cerut zânei inelul.
-Acesta-i lucru pământesc, i-a răspuns ea zâmbind, eu nu port podoabe deşarte, dragostea mea preţuieşte mai mult decât nimicurile muritorilor.
Aducând Făt-Frumos acest răspuns, vracii i-au dat un foarfece şi l-au sfătuit să taie în ascuns o şuviţă din părul de aur.
Şi-n altă sară găsind vreme potrivită, Făt-Frumos a tăiat o şuviţă de aur şi a ascuns-o în sân. Apoi, după ce s-a întors şi s-au strâns învăţaţii, când a vrut ca să scoată dovada, n-a mai aflat nimic lângă inimă.
Adunându-se mare sobor de învăţaţi şi vraci împrejurul lui Făt-Frumos, au deschis cărţi, au întins pergamente, au ţinut cuvântări lungi şi au dovedit deplin că-n dumbrava noastră nu este nici o zână şi totul nu-i decât o bolnavă închipuire.
Atunci Făt-Frumos, crezându-i, a încălecat şi s-a întors cu mare alai la împărăţia lui. Dar era înnegurat şi cu inima mâhnită, şi multă vreme după aceea stătea şi se gândea ca la ceva pe veci pierdut ; dar icoana cea minunată de altădată nu-i mai lumina negura ceasurilor. Şi a murit cu sufletul uscat şi bătrân ca al tuturor oamenilor. Şi în clipa morţii nu i-a adus nimeni floarea mângâierii.
Ci oamenii cei săraci şi proşti, care au rămas în ţinuturile noastre, au urmat să creadă în zâna cu părul de aur. Din când în când o vedeau în amurg, lângă izvoare.
Când Zoki Poki e-n baie, noutatea asta trebuie s-o ştie tot blocul!
Şi bineînţeles că ştie, altfel n-ar avea nici un haz!
Când Zoki Poki e-n baie, toate coridoarele răsună:
-Frrr, pleosc, frr, pleosc! De parcă s-ar bălăci o balenă în ocean.
Apoi încep ţipetele:
-Nu vreau, nu vreaaau! Ca şi cum l-ar pune cineva să sară de la etajul şapte!
Mare minunăţie se petrece acolo!
Închipuiţi-vă: el stă ca un prinţ, în cada albă şi plină cu clăbuc de săpun ca în mijlocul unei „mări de îngheţată” şi scoate nişte sunete de ţi-e mai mare dragul…
Numai că nu îndrăzneşte să guste din „îngheţata” asta!
Şi, de ce, mă rog, să nu îndrăznească?
Păi să îndrăznească să guste, dacă-i dă mâna!
Aoleu, aoleu!
Uite vezi, asta nu-mi place la voi, nu-l lăsaţi în pace, iar el suferă sărmanul. Sunteţi nişte răi!
De aceea o să vă arate el vouă!
Să se ştie o dată pentru totdeauna: când Zoki Poki face baie…adică atunci când trebuie să facă baie, trebuie să facă baie tot ce este în jurul lui. Şi gata.
Ordinul e ordin. Trebuie respectat. Fiindcă altfel…Ehe!
Când Zoki Poki face baie, trebuie să se scalde şi peretele cel alb din jurul căzii…
Şi podeaua…
Şi ursuleţul lui de catifea, care acum aduce mai mult a căţel!...
Şi motanul Figaro!...
Şi buretele…
Şi săpunul…
Şi…Şi…Şi mai cine?
Şi bunica, se-nţelege. Din creştet până-n tălpi o să fie toată numai apă, de parc-ar fi mers ceasuri întregi prin ploaie!
În cutia cu pălării vechi, sta un urs, de catifea. Dacă nu era galben ca floarea-soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea asta micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul din şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i puie şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând, dintr-altă cutie, doi ochi de porumbiel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate.
Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi, şi ajunsese atât de stricător, încât am fost nevoit să-l pui deoparte, în singurătate, şi el s-a trezit în cutia de pălării, numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenită de la o cucoană bunică, croitoreasa nu se gândise că, fără să vrea, îi dă, prin potrivirea mădularelor, nişte năravuri pe care, nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseseră în timpul lor. Tatăl urşilor, care umblă nevăzut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui, săpându-le peşteri, răsturnând iarna câte un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănându-i şi tăindu-le unghiile cu un ferăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la urşii de pâslă, pentru copii, şi le dă câte un crâmpei de nărav.
Ursul nostru se nărăvise să fure, şi nu fura altceva decât bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe şi rahat. Când Tătuţu aducea o cutie de lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-l vadă nimeni.
-Cine a mâncat ciocolata?
-U’su, răspundea băiatul, ridicând din umeri. Nu mai e.
-Dar cutia cu bomboane englezeşti?
-U’su, răspundeau fata şi băiatul.
Îl văzuseră amândoi. L-au prins de câte ori cu cutiile în braţe, fugind subt canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. Doi ani de zile ursul a mâncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul, lua câte puţin, ca să nu se cunoască, scotea câte un pumn de bomboane, câteva bucăţi, şi le mânca pe toate cu încetul.
Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod, ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulceţurile copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întâlnit niciodată pe scară, se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească. Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai bine venită cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, cofeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile, care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.
Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească, şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată, pentru că mingile nu au degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul. Totuşi, într-o zi, Tătuţu o să se puie la pândă, chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tătuţul.
Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn, cu vai-nevoie, zicându-mi: Scoală, duglişule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul armenesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?... Căci aşa ne amăgea mama cu o pupăză care-şi făcea cuib, de mulţi ani, într-un tei foarte bătrân şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei, fratele tatei cel mai mic. Şi numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-dimineaţă, în toate zilele, de vuia satul. Şi cum mă scol, îndată mă şi trimite mama cu demâncare în ţarină, la nişte lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori, tocmai în Valea-Seacă, aproape de Topoliţa. Şi pornind eu cu demâncarea, numai ce şi aud pupăza cântând:
— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa: nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos în cărare pe muchea dealului, mă sui încetişor în tei care te adormea de mirosul... florii, bag mâna în scorbură, unde ştiam, şi norocul meu!... găbuiesc pupăza pe ouă şi zic plin de mulţumire: Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa tu şi pe dracul de-acum! Şi când aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, şi-i dau iar drumul în scorbură. Şi cum stam eu acum şi mă chiteam în capul meu că şarpe cu pene nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată şi şerpi, unde nu mă îmbărbătez în sine-mi şi iar bag mâna să scot pupăza... pe ce-a fi...; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, căci n-am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în pământ. Măi! anapodă lucru ş-aista! zic eu înciudat, scoţând căciula din cap şi tuflind-o în gura scorburii. Apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula şi în locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieşi ea pupăza de undeva până m-oi întoarce eu din ţarină.
După aceea mă dau iar jos şi pornesc repede cu demâncarea la lingurari... Şi oricât oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhăind cine ştie pe unde şi cât am bojbăit şi mocoşit prin tei, să prind pupăza, şi lingurarilor, nici mai rămâne cuvânt, li se lungise urechile de foame aşteptând. Ş-apoi, vorba ceea: Ţiganului, când i-e foame, cântă; boierul se primblă cu mâinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul. Aşa şi lingurarii noştri: cântau acum îndrăcit pe ogor, şezând în coada sapei, cu ochii păinjeniţi de-atâta uitat, să vadă nu le vine mâncarea dincotrova? Când, pe la prânzul cel mare, numai iacatămă-s şi eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind aşa de cu chef... Atunci au şi tăbărât balaurii pe mine, şi cât pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tânără între dânşii, să-mi ţie de parte.
— Hauileo, mo! ogoiţi-vă! ce tolocăniţi băiatul? Cu tatul său aveţi ce-aveţi, iar nu cu dânsul! Atunci lingurarii, nemaipunându-şi mintea cu mine, s-au aşternut pe mâncare, tăcând molcum.
Şi scăpând eu cu obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă sui întrînsul, pun urechea la gura scorburii şi aud ceva zbătându-se înăuntru. Atunci iau lespedea cu îngrijire, bag mâna şi scot pupăza, vlăguită de atâta zbucium; iar ouăle, când am vrut să le iau, erau toate numai o chisăliţă. După asta vin acasă, leg pupăza de picior c-o aţă ş-o îndosesc de mama vro două zile în pod prin cele putini hârbuite; şi unadouă, la pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod aşa des.
Însă a doua zi după asta, iaca şi mătuşa Măriuca lui moş Andrei vine la noi, c-o falcă-n cer şi cu una în pământ, şi se ia la ciondănit cu mama din pricina mea:
— Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătuşa cu jale, ne trezeşte dis-dimineaţă la lucru de atâţia ani? Grozav era de tulburată, şi numai nu-i venea să lăcrimeze când spunea aceste. Şi acum văd eu că avea mare dreptate mătuşa, căci pupăza era ceasornicul satului. Însă mama, sărmana, nu ştia de asta nici cu spatele.
— Ce spui, cumnată?! Da' că l-aş ucide în bătaie, când aş afla că el a prins pupăza, s-o chinuiască. De-amu bine că mi-ai spus, las' pe mine, că ţi-l iau eu la depănat!
— Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smarandă, zise mătuşa, căci de zbânţuitul ista al dumnitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc!
Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sar cu dânsa pe sub streaşina casei şi mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, s-o vând, căci era tocmai lunea, într-o zi de târg. Şi cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta ţanţoş printre oameni, de colo până colo, cu pupăza-n mână, că doar şi eu eram oleacă de fecior de negustor. Un moşneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra?
— De vânzare-ţi e găinuşa ceea... măi băiate?
— De vânzare, moşule!
— Şi cât cei pe dânsa?
— Cât crezi dumneata că face!
— Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască! Şi cum i-o dau în mână, javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă atunci frumuşel aţa de la picior, apoi mi-o aruncă-n sus, zicând: Iaca poznă, c-am scăpat-o! Pupăza, zbrr! pe-o dugheană şi, după ce se mai odihneşte puţin, îşi ia apoi drumul în zbor spre Humuleşti şi mă lasă mare şi devreme cu lacrimile pe obraz, uitându-mă după dânsa!... Eu atunci, haţ! de sumanul moşneagului, să-mi plătească pasărea...
— Ce gândeşti dumneata, moşule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul? Că nu scapi nici cu junca asta de mine! Înţeles-ai? Nu-ţi pară lucru de şagă! Şi mă băgam în ochii moşneagului, şi făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la comčdie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?! Dar ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiate?! zise moşneagul de la o vreme, râzând. În ce te bizui de te îndârjeşti aşa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei viţica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi ţică, şi ia acuş te scarpin, dacă vrei, ba ş-un topor îţi fac, dacă mă crezi, de-i zice aman, puiule! când îi scăpa de mâna mea!
— Dă pace băiatului, moşule, zise un humuleştean de-ai noştri, că-i feciorul lui Ştefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, şi ţi-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta.
— He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun; d-apoi chiteşti dumneata că nu ne cunoaştem noi cu Ştefan a Petrei? zise moşneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, şi trebuie să fie pe-aici undeva, ori în vro dugheană, la băut adălmaşul. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică! ian stai oleacă, să te duc eu la tată-tău şi să văd, el te-a trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocul?
Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi încet-încet m-am furişat printre oameni, şi unde-am croit-o la fugă spre Humuleşti, uitându-mă înapoi să văd, nu mă ajunge moşneagul? Căci îmi era acum a scăpare de dânsul, drept să vă spun. Vorba ceea: Lasă-l, măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum! Tocmai aşa păţisem şi eu; ba eram încă bucuros că am scăpat numai cu-atâta. Bine-ar fi s-o pot scoate la capăt, măcar aşa, cu mama şi cu mătuşa Măriuca, gândeam eu, bătându-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frică şi de osteneală. Şi când ajung acasă, aflu că tata şi mama erau duşi în târg; şi fraţii îmi spun, cu spaimă, că-i poznă mare cu mătuşa lui moş Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupezei din tei; zice că i-am fi luat-o noi, şi pe mama a pus-o în mare supărare cu asta. Ştii că şi mătuşa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înţeles, ca mătuşa Anghiliţa lui moş Chiriac, s-a mântuit vorba. Şi cum îmi spuneau ei îngrijiţi, numai ce şi auzim cântând în tei:
— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Soră-mea Catrina zise atunci cu mirare:
— I-auzi, bădiţă! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta dreptate!
— Mai aşa, surioară!... Dar în gândul meu: Când aţi şti voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, şi eu din pricina ei, i-aţi plânge de milă! Zahei însă ne lăsase vorbind şi se ca' mai dusese în târg, după mama, să-i spună bucurie despre pupăză... Şi a doua zi, marţi, taman în ziua de lăsatul secului de postul SânPetrului, făcând mama un cuptor zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poalele-n brâu, şi pârpâlind nişte pui tineri la frigare, şi apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prânzul cel mic, cheamă pe mătuşa Măriuca lui moş Andrei la noi şi-i zice cu dragă inimă:
— Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luându-se după gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine să mâncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim câte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noştri şi: Cele rele să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piară, şi neghina din ogoare!Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii!
— Aşa, cumnată dragă, zise mătuşa Măriuca, strângând cu nedumerire din umere, când se punea la masă. Văzut-ai dumneata? Să mai pui altă dată temei pe vorbele oamenilor!
Apoi începem cu toţii a mânca. Şi alţii ca alţii, dar eu ştiu că mi-am pus bine gura la cale, să-mi fie pe toată ziua.
Amintiri din copilărie, Ion Creangă
Postări
