CE SEMENI, AIA CULEGI Poveste armenească

Au fost odată ca niciodată o noră şi cu o soacră. Soacra era bolnăvicioasă iar nora certăreaţă. Şi, la o vreme, soacra căzu la pat. Cum stătea ea şi zăcea şi nici o treabă n-avea, se pomeni că pofteşte chebab sau, cum spunem noi, frigărui. Îşi chemă nora lângă sine.

-Fetiţă dragă, spuse ea, n-ai vrea să-mi faci nişte chebab? Tare mi-e poftă să mănânc.

Nora nu grăi nici un răspuns limpede, ci molfăi ceva printer dinţii strânşi, ieşind din odaie. În loc să se îndrepte spre bucătărie, ea deschise uşa de la drum, merse până la pârâul ce trecea pe lângă casă şi prinse câteva broaşte. Străbătu trupul acestora cu o vergea de fier şi le puse pe foc. După ce se perpeliră cât era nevoie, le aşeză câte un ape câte o felie de pâine şi se înfăţişă soacrei cu ele.

Aceasta, căreia frigăruile îi plăceau tare mult, şi care aştepta cu nerăbdare să îmbuce, muşcă – biata de ea – cu poftă şi după ce mestecă o dată, de două ori, spuse, albindu-se la faţă:

-Fetiţa mea, mi-ai dat să mănânc carne de broască, dar acum e prea târziu ca să-ţi pară rău că m-ai batjocorit. Îţi doresc să fii răsplătită după inima ta, mai şopti ea dându-şi sufletul.

După o vreme, să fi fost un an, doi, sau trei, nor ace rea se hotărâ să-şi căsătorească feciorul.

Dintre toate fetele, alese pentru el fata care I se păru cea mai blândă – adică acea fată care făgăduia, după chip, să nu iasă mai târziu din vorba sa.

Îi după nuntă, aşa se şi dovedi a fi nora ei.

Numai că noii soacre nu-I fu dat să se bucure multă vreme de blândeţea nurorii ssale. Se îmbolnăvi de aprindere de plămâni.

Nora toată ziua şi toată noaptea îşi făcewa de lucru pe lângă patul ei, făcându-I toate chefurile, dându-I fie leacuri, fie de-ale gurii, ce mai calea-valea, căutându-I în coarne, vorba aia, ca unui copil răsfăţat.

Iaca, într-o bună zi, soacrei I se făcu poftă să guste puţin chebab. Aşa că îşi chemă nora aproape.

-Fetiţă dragă, îi spuse, îmi vine a mânca nişte frigărui. Ce-ar fi să-mi pregăteşti tu?

-Cum să nu, mamă soacră! Şi îndată se duse la soţul ei şi-l trimise la târg să cumpere carne de viţel.

Când acesta se întoarse, ea alese cele mai frumoase bucăţi de carne, le înşiră pe vergea şi le aşeză deasupra jarului. După ce stătură pe foc ce stătură trase vergeaua, să încerece de-I gata chebabul şi, când colo, ce să vezi? În loc de bucăţele de carne, pe veregea erau înfipte broaşte de pârâu. Fata rămase înmărmurită cu fierul bâţâindu-I în mână. În cele din urmă îşi luă inima în dinţi, scoase broaştele şi-l puse pe soţul ei să cumpere din nou carne de viţel.

După ce acesta se reîntoarse de la târg, iarăşi înşiră pe vergea bucăţele de carne şi se aşeză din nou în faţa focului. Ce să mai lungim povestea! Nici n-apucă nora să spună peşte, că se şi preschimbă carnea în broaşte.

Deoarece soacra băgase de seamă întârzierea nurorii, o strigă. Femeia veni albă ca varul, frământându-şi poalele şorţului între degete.

-Ce se-aude, fetiţă dragă, cu frigăruile? Întrebă soacra.

-Mamă soacră, răspunse nora, tare mi-e nu ştiu cum să-ţi povestesc. D e câte ori pun carne la fript, ea se preface în broaşte…

Soacra se înverzi la chip.

-De-acum înainte presimt că orice vei găti pentru mine tot în broaşte se va preschimba. Aşa că adu-mi frigăruile cum sunt. Aşa e drept: ce semeni, aia să culegi.

ÎNTÂIA DEZILUZIE

Little Boy With Big Hat
Thank you, jwinfred

Miţu şi-a pus mânuşile de piele ale Tătuţului şi parcurge grădina cu mâinile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi-a pus şi o păreche de ghete de ale lui şi, în sfârşit, şi o pălărie, cu marginile până la umeri. Ea vrea să sperie lumea – nici mai mult, nici mai puţin.
“Unde se duce momâia fără cap, cu labele de pelican?”, întreabă vrăbioii, care sar din pământ ca nişte bulgări cenuşii în sus.
“Cine-i cocoşatul care trece?”, se uită gâştele.
Pisoiul crede că s-a îmbrăcat curcanul, şi câinii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumătate şi cu o ureche moale, dată pe ceafă.
Pentru că înscenarea să izbutească, Tătuţu a luat-o la fugă, Măicuţa după el, şi toţi din casă s-au ascuns, tremurând de groază. Numai Baruţu ştie. El afirmă că personajul care bâjbâie prin curte, crăcănat de ghete şi orbit de pălărie, îi este cunoscut.
-Eu ştiu că este Miciu, da’ nu vreau să spui, repetă Baruţu.
Dar cine-l crede?
Miţu şi-a mai adios la costum un baston gros, pe care, ca să-l poată duce drept, ca o cârje, trebuie să-l ţie mai de scurt.
-Du-te încet şi dă-i pălălia jos, zice Baruţu, care ar vroi să se apropie.
Cu toată certitudinea lui, el începe să se sfiiască de noul animal cu mânuşi.
-Nu poci, Baruţule. Muşcă.
-Nu muccă, răspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţă.
-Muşcă, dă cu bastonul, dă cu ghetele şi trage palme cu mânuşile mari.
-Daaa? Se miră Baruţu.
Convingerea lui e cu totul zdruncinată. El a văzut pe Miţu încălţându-se, puind pălăria, luând băţul. Ştia că e Miţu, dar parcă nu mai ştie. S-o fi strecurat Miţu pe undeva, din ghete şi din pălărie, şi acum umblă singure ghetele, mânuşile, pălăria şi bastonul.
-Vreau să te pup, Tătuţule! Zice Baruţu, emoţionat.
El caută adăpostul cel mai apropiat, pe când Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele dansează sau păşesc foarte măsurat, ca şi cum ar urmări un şarpe care trece în pământ. Bastonul dezechilibrează unoeri personajul, opintit şi revenind în văzduh. Iată, Miţu s-a luat după scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucată, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi-a înstrăinat complet figura primitivă a caricaturii şi, văzând porcii rupând-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alătură de tot.
-Mă doare picioalele, Tătuţule…
Baruţu vrea să fie luat în braţe. Pus pe umăr, la o distanţă bună de piticul cu pălăria pe ochi, el scoate un suspin de uşurare.
Dar a venit timul să-l liniştim.
-Bravo, Miţu! Aplaudă lumea, sosind din toate colţurile.
Miţu scoate pălăria şi salută până la pământ.
-Ai văzut că era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu.
-Da? Se miră el încă o dată şi cu totul confuz faţă de sineş.
Succesul l-a muşcat însă de inimă şi vrea şi el să facă pe momâia ca să guste di cabotinaj. Căutăm să-i explicăm că, într-o împrejurare dată arta permite o singură maimuţă şi că imitaţia imitaţiei, imitaţia maimuţei e de două ori un plagiat, care, în loc de felicitări, implică huiduială. Baruţu nu vrea să ştie nimic şi, fiind tot al nostru, îl lăsăm să încalţe ghetele, cu stângăcie, să puie pălăria, fără meşteşug, şi mânuşile. Îi este necaz că a intrat în rândul imitatorilor reproducători, dar se supune, ca să nu scape crâmpeiul de glorie care îl flămânzeşte. Fără entuziasm, el întinde băţul, ridică palma, işi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apă al găinilor, sărindu-i pălăria şi pierzându-şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uită la noi şi, văzându-ne că nu râdem, Baruţu îşi dă drumul şi plânge descurajat.
Ridicându-l din zeamă şi găinaţ, Baruţu are şi un argument.
-Te-ai murdărit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune Tătuţu.
-Pentru că sunt mic, Tătuţule, răspunde Baruţu, consolat…

Tudor Arghezi