Au fost odată ca niciodată o noră şi cu o soacră. Soacra era bolnăvicioasă iar nora certăreaţă. Şi, la o vreme, soacra căzu la pat. Cum stătea ea şi zăcea şi nici o treabă n-avea, se pomeni că pofteşte chebab sau, cum spunem noi, frigărui. Îşi chemă nora lângă sine.
-Fetiţă dragă, spuse ea, n-ai vrea să-mi faci nişte chebab? Tare mi-e poftă să mănânc.
Nora nu grăi nici un răspuns limpede, ci molfăi ceva printer dinţii strânşi, ieşind din odaie. În loc să se îndrepte spre bucătărie, ea deschise uşa de la drum, merse până la pârâul ce trecea pe lângă casă şi prinse câteva broaşte. Străbătu trupul acestora cu o vergea de fier şi le puse pe foc. După ce se perpeliră cât era nevoie, le aşeză câte un ape câte o felie de pâine şi se înfăţişă soacrei cu ele.
Aceasta, căreia frigăruile îi plăceau tare mult, şi care aştepta cu nerăbdare să îmbuce, muşcă – biata de ea – cu poftă şi după ce mestecă o dată, de două ori, spuse, albindu-se la faţă:
-Fetiţa mea, mi-ai dat să mănânc carne de broască, dar acum e prea târziu ca să-ţi pară rău că m-ai batjocorit. Îţi doresc să fii răsplătită după inima ta, mai şopti ea dându-şi sufletul.
După o vreme, să fi fost un an, doi, sau trei, nor ace rea se hotărâ să-şi căsătorească feciorul.
Dintre toate fetele, alese pentru el fata care I se păru cea mai blândă – adică acea fată care făgăduia, după chip, să nu iasă mai târziu din vorba sa.
Îi după nuntă, aşa se şi dovedi a fi nora ei.
Numai că noii soacre nu-I fu dat să se bucure multă vreme de blândeţea nurorii ssale. Se îmbolnăvi de aprindere de plămâni.
Nora toată ziua şi toată noaptea îşi făcewa de lucru pe lângă patul ei, făcându-I toate chefurile, dându-I fie leacuri, fie de-ale gurii, ce mai calea-valea, căutându-I în coarne, vorba aia, ca unui copil răsfăţat.
Iaca, într-o bună zi, soacrei I se făcu poftă să guste puţin chebab. Aşa că îşi chemă nora aproape.
-Fetiţă dragă, îi spuse, îmi vine a mânca nişte frigărui. Ce-ar fi să-mi pregăteşti tu?
-Cum să nu, mamă soacră! Şi îndată se duse la soţul ei şi-l trimise la târg să cumpere carne de viţel.
Când acesta se întoarse, ea alese cele mai frumoase bucăţi de carne, le înşiră pe vergea şi le aşeză deasupra jarului. După ce stătură pe foc ce stătură trase vergeaua, să încerece de-I gata chebabul şi, când colo, ce să vezi? În loc de bucăţele de carne, pe veregea erau înfipte broaşte de pârâu. Fata rămase înmărmurită cu fierul bâţâindu-I în mână. În cele din urmă îşi luă inima în dinţi, scoase broaştele şi-l puse pe soţul ei să cumpere din nou carne de viţel.
După ce acesta se reîntoarse de la târg, iarăşi înşiră pe vergea bucăţele de carne şi se aşeză din nou în faţa focului. Ce să mai lungim povestea! Nici n-apucă nora să spună peşte, că se şi preschimbă carnea în broaşte.
Deoarece soacra băgase de seamă întârzierea nurorii, o strigă. Femeia veni albă ca varul, frământându-şi poalele şorţului între degete.
-Ce se-aude, fetiţă dragă, cu frigăruile? Întrebă soacra.
-Mamă soacră, răspunse nora, tare mi-e nu ştiu cum să-ţi povestesc. D e câte ori pun carne la fript, ea se preface în broaşte…
Soacra se înverzi la chip.
-De-acum înainte presimt că orice vei găti pentru mine tot în broaşte se va preschimba. Aşa că adu-mi frigăruile cum sunt. Aşa e drept: ce semeni, aia să culegi.
Miţu şi-a pus mânuşile de piele ale Tătuţului şi parcurge grădina cu mâinile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi-a pus şi o păreche de ghete de ale lui şi, în sfârşit, şi o pălărie, cu marginile până la umeri. Ea vrea să sperie lumea – nici mai mult, nici mai puţin. “Unde se duce momâia fără cap, cu labele de pelican?”, întreabă vrăbioii, care sar din pământ ca nişte bulgări cenuşii în sus. “Cine-i cocoşatul care trece?”, se uită gâştele. Pisoiul crede că s-a îmbrăcat curcanul, şi câinii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumătate şi cu o ureche moale, dată pe ceafă. Pentru că înscenarea să izbutească, Tătuţu a luat-o la fugă, Măicuţa după el, şi toţi din casă s-au ascuns, tremurând de groază. Numai Baruţu ştie. El afirmă că personajul care bâjbâie prin curte, crăcănat de ghete şi orbit de pălărie, îi este cunoscut. -Eu ştiu că este Miciu, da’ nu vreau să spui, repetă Baruţu. Dar cine-l crede? Miţu şi-a mai adios la costum un baston gros, pe care, ca să-l poată duce drept, ca o cârje, trebuie să-l ţie mai de scurt. -Du-te încet şi dă-i pălălia jos, zice Baruţu, care ar vroi să se apropie. Cu toată certitudinea lui, el începe să se sfiiască de noul animal cu mânuşi. -Nu poci, Baruţule. Muşcă. -Nu muccă, răspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţă. -Muşcă, dă cu bastonul, dă cu ghetele şi trage palme cu mânuşile mari. -Daaa? Se miră Baruţu. Convingerea lui e cu totul zdruncinată. El a văzut pe Miţu încălţându-se, puind pălăria, luând băţul. Ştia că e Miţu, dar parcă nu mai ştie. S-o fi strecurat Miţu pe undeva, din ghete şi din pălărie, şi acum umblă singure ghetele, mânuşile, pălăria şi bastonul. -Vreau să te pup, Tătuţule! Zice Baruţu, emoţionat. El caută adăpostul cel mai apropiat, pe când Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele dansează sau păşesc foarte măsurat, ca şi cum ar urmări un şarpe care trece în pământ. Bastonul dezechilibrează unoeri personajul, opintit şi revenind în văzduh. Iată, Miţu s-a luat după scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucată, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi-a înstrăinat complet figura primitivă a caricaturii şi, văzând porcii rupând-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alătură de tot. -Mă doare picioalele, Tătuţule… Baruţu vrea să fie luat în braţe. Pus pe umăr, la o distanţă bună de piticul cu pălăria pe ochi, el scoate un suspin de uşurare. Dar a venit timul să-l liniştim. -Bravo, Miţu! Aplaudă lumea, sosind din toate colţurile. Miţu scoate pălăria şi salută până la pământ. -Ai văzut că era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu. -Da? Se miră el încă o dată şi cu totul confuz faţă de sineş. Succesul l-a muşcat însă de inimă şi vrea şi el să facă pe momâia ca să guste di cabotinaj. Căutăm să-i explicăm că, într-o împrejurare dată arta permite o singură maimuţă şi că imitaţia imitaţiei, imitaţia maimuţei e de două ori un plagiat, care, în loc de felicitări, implică huiduială. Baruţu nu vrea să ştie nimic şi, fiind tot al nostru, îl lăsăm să încalţe ghetele, cu stângăcie, să puie pălăria, fără meşteşug, şi mânuşile. Îi este necaz că a intrat în rândul imitatorilor reproducători, dar se supune, ca să nu scape crâmpeiul de glorie care îl flămânzeşte. Fără entuziasm, el întinde băţul, ridică palma, işi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apă al găinilor, sărindu-i pălăria şi pierzându-şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uită la noi şi, văzându-ne că nu râdem, Baruţu îşi dă drumul şi plânge descurajat. Ridicându-l din zeamă şi găinaţ, Baruţu are şi un argument. -Te-ai murdărit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune Tătuţu. -Pentru că sunt mic, Tătuţule, răspunde Baruţu, consolat…
Mâţele, de când se ştiu, cred că ghemul este viu, că în mijlocul de ghem este şoarecele crem, că-mprejuru-i învârtită e o coadă nesfârşită.
Motănelul Amedeu, scărmănând un ghem din greu, a umplut casa de fire şi-a scos stăpânii din fire învârtindu-l titirez până a ajuns la miez. Şi acolo, la mijloc, o hârtie ghemotoc: era, ruptă fără milă, chiar din cartea noastră-o filă! O întinse aşadar şi citi ca-n calendar:
„Mâţele, de când se ştiu, cred că ghemul este viu. că în mijlocul de ghem este şoarecele crem, că-mprejuru-i învârtită e o coadă nesfârşită”… Grete Tartler, Întâmplări în dicţionar
A fost odată, într-o biată colibă, la margine de sat, o bătrână cu fiul ei, Musai. Atâta sprijin avea şi ea, pe Musai, care trudea de la soare-răsare până la soare-apune, pe ogorul său. Toată ziulica bălăcea prin noroi, punând orez în pământul acoperit cu apă multă, aşa cum îi trebuie orezului să încolţească.
Şi cum lucra el aşa în lanul mlăştinos, deodată căzu din văzduh un cocor în apropierea sa.
Musai era deprins cu cocorii, fiindcă în împărăţia Mikadoului, asemenea păsări înalte în picioare se plimbă nestingherite în brazdele arate. Cine ar cuteza să facă rău acestei fiinţe cu pene albe, pe care toţo o numesc „Preacinstitul domn cocor”?
De aceea, acestei păsări îi place tovărăşia omului. Şi păşeşte cu atâta delicateţe şi graţie prin apă, încât se şi zice de o gingaşe fetiţă, blândă în purtare, că este asemenea „păsării ce se ridică din apă fără să o tulbure”.
Când zări pasărea căzută, Musai grăbi cât putu de repede prin glodul ţarinei. Zvârli cazmaua jos şi privind în iarbă, văzu o săgeată înfiptă în spinarea cocorului; picuri roşii de sânge pătau penele albe ca zăpada.
Cocorul nu se sperie deloc de el. dimpotrivă, plecă gâtul în jos, ca şi când s-ar fi supus de mai înainte la orice avea de gând să facă tânărul ţăran.
Binişor şi cu grijă, Musai scoase săgeata şi ajută păsării să se ridice, dând în lături buruienile ca să aibă loc să-şi desfăşoare aripile. De câteva ori se zbătu cocorul, încercând să zboare; apoi întinse bine aripile şi pornu fâlfâind de la pământ, rotindu-se în jurul făcătorului său de bine, ca pentru a-i mulţumi; după care o luă drept spre munte, fără să se mai întoarcă.
Musai privi pasărea cum se face tot mai kică, până dispăru în azurul cerului; pe urmă se întoarse la muncă, gândindu-se la vremea când se vor coace spicele de orez. Mai rebuia să trudească multe zile până să culeagă rodul muncii, hrana sa şi a bătrânei, că alta n-avea.
Singura sa mulţumire era seara când, obosit de ceasuri lungi de muncă în lanul cufundat în noroi, putea să facă acasă o baie fierbinte. De asta avea întotdeauna grijă mamă-sa, şi de baie şi de chimonoul proaspăt călcat, cu care-l primenea. După cină, Musai petrecea seara cu vecinii.
Şi aşa la fel, fiecare zi se adăuga celeilalte, una după alta, până în apropierea toamnei.
Într-o seară, când se întorcea acasă până a nu scăpăta soarele de tot – ce să vadă? Lângă mamă-sa sta o fată foarte frumoasă care îi ură bun sosit, cu o graţie de domniţă.
Bietul băiat era ca vai de el, după o zi grea de muncă, desculţ, plin de noroi, cu legătura la cap în loc de pălărie, cum obişnuiesc japonezii la treabă. De aceea nici nu se gândi să-i răspundă, ci, scoţându-şi legătura de pe frunte şi răsuflând adânc, se înclină în faţa mamă-si şi o întrebă:
-cine este preacinstita domnişoară şi cum de a ajuns în amărâta noastră colibă?
-uite, răspunse mamă-sa, acum te-ai făcut bărbat în toată firea, dar nu ai şi tu o nevastă. Toată lumea ştie că eşti un băiat harnic, cuviincios, cuminte şi ascultător mamei tale. Aşa că nobila domnişoară ţi-ar fi cu dragă inimă soţie. Eu, fără învoirea ta, nu-i pot da un răspuns. Tu ce zici?
Tânărul ţăran gândi adânc:
-gingaşă făptură şi poate de nobilă viţă. Dar dacă m-aş învoi, cum o să poată ea să îndure sărăcia cu care suntem noi deprinşi? O să fie ea răbdătoare când o să suferim de foame? Sau va zăbovi aici numai o clipă şi va pleca apoi, lăsând durere şi întristare în urmă-i?
de aceeanu dete nici un răspuns.
Dar cum zilele fugeau şi el vedea cât de bună e fata cu mama sa, totdeauna cu bunăvoinţă şi răbdare şi uitându-se pe sine, temerile i se spulberară ca norii în vânt. Şi aşa, se căsătoriră, tânărul şi cu gingaşa fată.
Toamna târziu, însă, la vremea cândd spicele ar fi trebuit să fie pline de bob, nu putură scoate numic din paiele seci. Atâta trudă irosită în zadar. Şi biruri grele de plătit, şi-n casă, merinde de fel, şi foametea pândindu-i rânjind. Către iarnă se găsiră cu toţii în cea mai grozavă lipsă.
Atunci soţia îşi arătă puterea sufletului ei, îmbărbătându-şi tovarăşul:
-Nu fi îngrijat. Eu ştiu să ţes pânză, cum nu s-a mai văzut pe aici. Trebuie numai să-mi faci o cămăruţă doar pentru mine, căci, pentru ca să o pot ţese, e nevoie să fiu singură şi în tăcere netulburată.
Bătrâna se învoi, dar pe Musai îl trăgea inima doar pe jumătate. Totuşi se puse cu sârg la lucru. Cu stâlpi, stinghioare, stuh şi rogojini pe jos, cu pereţi drepţi, îtăriţi cu lut, şi cu ferestre din hârtie, zăbrelite, aşa cum se fac în Japonia, el dură cămăruţa.
Acolo, singurică, zi de zi, departe de toţi, blânda nevastă migălea nevăzută.
Mama şi soţul aşteptară cu răbdare, până când, după o săptămână, femeia fu iarăşi printre ei. În mâini purta o trâmbă de albă pânză strălucitoare, tot atât de netedă şi curată ca zăpada abia căzută. Ici-acolo, câte o vargă purpurie în ţesătură, făcea să pară şi mai albă, neatinsa albeaţă a pânzei, pe care se îmbinau roşul ca sângele şi albul ca zăpada.
-Cum o să-i zicem? Întrebă soţul înmărmurit.
-Nu are nume, nici asemănare pe lume nu are, zise minunata ţesătoare.
-Dar trebuie să aibă un nume. Mă gândesc să o duc Marelui stăpân Daimyo; şi el n-o s-o primească, dacă nu ştie ce nume are.
-Atunci, zise nevasta, o să-i zicem „Haina albă a cocorului”.
Musai o duse în grabă stăpânului la castel,care, când o văzu atât de minunată, o trimise în dar împărătesei la Kyoto. Acolo, la palat, cu toţii rămaseră încremeniţi, iar împărăteasa poruncio ca ţăranul să fie biine răsplătit.
Purtând o mie de arginţi în sacul său, tânărul ţăran zorea către casă pentru a vărsa banii lucitori la picioarele mamei sale, mulţumind nevestei care-i adusese avuţie. Făcură praznic, şi săptămâni îndelungate ei trăiră în tihnă din banii agonisiţi pe pânza măiastră.
Într-un târziu însă, se văzură din nou în pragul nevoii. Atunci Musai îşi întrebă nevasta dacă nu s-ar învoi să mai ţeasă o dată o minunată „Haină albă a cocorului”. Ea primi bucuroasă, vestindu-i iarăşi că trebuie să o lase singură şi să nu caute s-o vadă, până nu va ieşi ea din cămăruţa cu pânza.
Însă, blestemata curiozitate îl rodea pe Musai. Ca un hoţ, el se furişă la fereastra zăbrelită şi punând limba pe un ochi de hârtie îl umezi ca să nu facă zgomot şi băgă degetul făcând o gaură, de care îşi lipi ochiul, să se uite înăuntru.
Dar, ce minune îi fu dat să vadă? La războiul de ţesut nu era nici o femeie, ci numai un cocor alb, cocorul pe care-l văzuse el în lanul de orez şi din a cărui spinare scosese săgeata vânătorului.
Aplecată pe vârtelniţa de tors, pasărea îşi smulgea puful mărunt de pe pieptul ei, îl răsucea şi-l depăna făcând din el firul cel mai subţire ce a fost văzut vreodată de oameni.
Din când în când, storcea din inima ei picuri roşii de sânge, cu care vopsea vărgile, şi aşa mergea ţesutul veşmântului, care era mai pe sfârşite.
Musai, încremenit, privi fără să se mişte, când, deodată, chemându-l mamă-sa, el strigă făăr voie, răspunzându-i
-Da, viu numaidecât!
Atunci ccorul tresări speriat şi văzu gaura din ferestra de hârtie. Zvârlind jos pânza năvădită,scaose un strigăt ascuţit şi porni mânios către uşă, luându-şi zborul afară, spr cer.
Ca o pată albă pe colinele albastre, se mai văzu o clipă şi aploi pieri în văzduh.
Mult timp Musai rămase4 cu privirea pe cer, aşteptând în zadar înroarcerea păsării.
De-acu’, fiul şi mama din nou se văzură faţă-n faţă cu sărăcia şi singurătatea, iar flăcăul se apucă iarăşi să se bălăcească, desculţ, în lanul de orez.
Şi în fiecare primăvară, pe vremea când găsise pasărea căzută în ogorul său.Musai privea stăruitor cerul, doar-doar s-o ivi cumva cocorul său drag.
A fost odată ca niciodată un tânăr sărac lipit pământului. Nimic alt nu avea decât o prăpădită de găină. Într-o zi se aşeză el strâmb ca să judece drept şi după ce chibzui o bucată de vreme, îi spuse maică-si:
-Mamă, noi nu mai avem nici după ce bea apă.
Maică-sa, ca să-l liniştească, îi spuse:
-Nu te necăji. Avem o găină.
-Aici e aici, mamă. Nu prea înţeleg cum o să trăim toată viaţa dintr-o găină.
-Dacă nu ştii tu, care eşti copilul maichii înţelept, atunci cine o să ştie?
Maică-sa fierse găina la îndemnul lui, cu cap cu tot. Iar el, când fu gata, o luă în traistă şi se înfăţişă regelui.
-Ce ai adus acolo? Îl întrebă regele.
-Să trăieşti, Măria Ta! Ţi-am adus un dar!
Cum regele nu era singur, ci avea de-a dreapta şi de-a stânga câte un sfetnic, îi spuse tânărului:
-Nu pot lua singur darul. Împarte-l.
Băiatul luă capul găinii şi-l dădu regelui. Tăie şi cele două aripi şi le dădu celor doi sfetnici. Cât despre trup, îl luă şi-l băgă la loc în traistă.
Regele se răsti la el:
-Ce faci, omule? Mi-aduci un dar şi ţi-l iei singur înapoi? Au nun ţi-am spus să-l împarţi?
-De împărţit l-am împărţit, Înălţimea Ta.
-Ce fel de împărţeală e asta? Ai luat aproape tot tu.
-Luminăţia Ta, regele fiind capul poporului, ţi-am dat capul găinii, sfetnicii nu-s
aripile tale? Le-am dat aripile. Norodul e trupul ţării. Eu sunt din popor. Am luat trupul, să-l mănânc cu maica mea, preaslăvindu-te.
Auzind o atât de înţeleaptă judecată, regele îi dădu şi un pumn de aur pe deasupra.
Pe drumul de întoarcere, tânărul se tot veselea, jucându-se cu banii de aur. Şi-l văzu unul dintre boierii de seamă.
-Ziua bună, omule.
-Bună să-ţi fie inima, boierule.
-De unde ai atâta bănet?
-Ei, de unde?! Am fiert o găină şi am dăruit-o regelui.
Boierul se depărtă îngândurat. Dacă pentru o găină a luat atâta aur, socotea el, eu voi dărui regelui o gâscă şi voi căpăta cu atât mai mult.
Zis şi făcut.
Numai că odată ajuns în faţa regelui, când acesta, având sfetnicii de-o parte şi de alta, îi ceru să împartă pasărea, boierul se căină că nu ştie.
Regele trimise o slugă să-l caute pe tânărul din ziua dinainte, că tare mult îi plăcuse cu câtă dreptate împărţise găina.
Şi el veni.
-Acest om a adus un dar. Dar nu-l ştie împărţi. Împarte-l tu, spuse regele.
Întocmai ca înainte, tânărul dădu regelui capul gâştii, sfetnicilor aripile, iar trupul îl îndesă în traista lui.
-Ce faci? Întrebă regele.
Băiatul spuse din nou acelaşi lucru;
-Dar nu ai oprit nici o parte pentru boier…
-Boierului daţi-i patruzeci de lovituri de bici. Aceasta este partea lui.
La uimirea de pe chipul tuturora, tânărul grăi mai departe:
-Eu sunt sărac şi am adus din puţinul meu un dar regelui pentru a fi răsplătit. Dar omul acesta este putred de bogat; ce i-a lipsit pentru a avea trebuinţă de răsplata regelui? Şi ce trebuinţă are regele de gâsca lui?
Isteţimea lui plăcu regelui şi pentru ea mai primi un pumn de aur.
Iar boierul, aşa cum se cuvenea, îşi luă şi el partea, adică cele patruzeci de lovituri de bici.
Poveste armenească.
(Imagine:VARDGES SURENIANTS FirdusI citeşte poemul „Numele Şahului” şahului Mahmud Khaznefi)
Postări
